Invatam din mers, mereu...

       Uneori, primesti lectii de viata de unde te astepti mai putin... prinsi in banalul cotidian, nu ne mai bucuram de fiecare clipa frumoasa, ajungem sa le traim cu un firesc nonsalant, uitand sa mai zabovim asupra lor si sa le stoarcem tot ce vor sa ne transmita...nu mai privim, nu mai analizam, nu ne mai intristam si nu ne mai veselim, ajungand un fel de roboti, prinsi in chingile lucrului repetat zilnic, pana la automatizare...
       Zilnic traiesc si imi desfasor activitatea in sala de sport, facand si indemnandu-i pe altii sa faca sport, sa faca miscare. Dar niciodata nu am trait emotiile pe care vreau sa vi le impartasesc acum, si voua...
       Nu de mult, am fost solicitat sa asigur o fereastra unui grup cu nevoi speciale, unor oameni cu anumite dizabilitati. Am facut-o si am ramas sa-i privesc. Parca niciodata nu am vazut atata bucurie pe fata celor care practicau vreun sport. Toti cei care venisera in carucioare sa se "miste" participau cu atata elen si insufletire incat m-am blocat. M-am bucurat enorm pentru ei si am inteles ca viata e mult mai complexa decat am crezut-o. Si am inteles ca trebuie sa gasim in fiecare clipa un moment de implinire, ca e de datoria noastra sa traim in prezent si nu rupti de realitate. Imaginile, sper eu, vor vorbi de la sine...

       Sper sa nu deranjeze pe nimeni ca am publicat aceste poze, dar mi se pare ca reprezinta cea mai buna pledoarie pentru miscare. Multi dintre noi nu au facut niciodata ceea ce au reusit sa faca acesti oameni. Bravo lor! Le sunt alaturi si imi indrept toate gandurile frumoase catre ei!