Articolul este scris de Adrian Majuru. Nu are nici o legatura cu fenomenul sportiv, dar imi permit sa-l redau in intregime, fara sa-i schimb nici o virgula, pentru ca mi se pare unul din cele mai frumoase si mai inspirate articole pe care le-am citit in ultima vreme.
Pedagogia,
şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a
„prostiei sociale”. Aceasta din urmă „decuplează inteligenţele active, sugrumă
critica de jos şi încurajează selecţia non-valorilor”. „Prostia socială” are
propria-i elită, structurată pe măsură ce „turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia
doctoratul şi devine gânditor, câinii îşi iau licenţa în drept, primesc
pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj
şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi
liberul arbitru”.
Potrivit lui Ion D. Sîrbu, „prostia socială” nu este altceva decât „o boală
politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare,
după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”.
Pedagogia este la rândul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii ’50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX, “liceele de elită au ajuns licee ale elitelor”, selecţia a devenit o “antiselecţie” şi „tot ce se învaţă nu e decât o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră”. La rândul său, profesorul „a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gândim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie”. Astfel că „toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.
Pedagogia este la rândul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii ’50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX, “liceele de elită au ajuns licee ale elitelor”, selecţia a devenit o “antiselecţie” şi „tot ce se învaţă nu e decât o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră”. La rândul său, profesorul „a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gândim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie”. Astfel că „toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.
Sistemul
de învăţământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes
social şi piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat
dictatura „tocilarilor-roboţi deveniţi modele de fruntaşi la învăţământ, secondaţi
de profesorii lor care au coborât de mult sub nivelul penibil al mediocrităţii
laşe şi perverse”? Realismul-socialist în pedagogie a transformat matematica şi
fizica într-un fel de „latină idiotizantă a unui nou Ev Mediu soclastic,
intolerant şi dogmatic. Din 100 de elevi, doar cinci au real talent matematic,
alţi 10 sau 15 zeloşi îi urmează tocind particular şi pe brânci (meditaţiile
sunt şi azi în vogă) – iar restul îi imită, mimând înţelegerea, învaţă pe
dinafară sute de probleme inutile, trăind cu spaima de examene, teste, trepte,
admiteri”. Acesta este un posibil răspuns la bancurile cu ingineri din anii
’80, facultăţile Politehnicii fiind în epocă o „fata morgana” pentru
majoritatea absolvenţilor de liceu, matematicieni talentaţi sau nu.
La
rândul ei, literatura s-a făcut în aşa fel „încât nici un elev să nu mai
dorească să recitească ceea ce i-a fost predat cu silnicie la catedră”. De
peste 50 de ani, „experienţa socială şi morală a clasei se reduce la
cunoaşterea directă a funcţionării mitei, relaţiilor şi corupţiei ce planează
peste «lupta de clasă». La 16 ani există elevi (astăzi coborâm vârsta către
clasele primare) care habar nu au care e diferenţa între instinct şi
inteligenţă, în schimb ştiu precis cât costă o notă de trecere la treaptă sau
admitere”.
Astfel
că am ajuns să foiască în jurul nostru „nimicologii cu titluri şi decoraţii” şi
nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua “în care cuvântul patrie sau
republică nu va mai putea fi scris decât încadrat în ghilimelele ridicolului.
Aşa cum, în conştiinţa poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol şi ideal
democraţie”. Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari
care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar
să mai şi definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin
program şi strategii sau prin simpla denumire din siglă.
“Cât
am fost profesor secundar” – povestea Ion D. Sîrbu, „de la catedră am ţinut
lecţiile mele la nivelul celor de nota 7-8, deci cu mediocrii clasei,
izolându-i de proştii periculoşi sau incurabili, dar şi de premianţi, de cele
mai multe ori superiori şi îngâmfaţi”. De reţinut că „până vom ajunge să
realizăm cei 6-7 oameni mari (sau cele 22 de genii la care visa Noica), trebuie
să ne îngrijoreze degradarea, prostirea şi căderea spre mai jos a masei celor
utili-mediocri, care duc lumea înainte şi care ar fi putut fi salvaţi şi
săltaţi”.
Ar
trebui însă să îngrijoreze şi degradrea umană a celor care se ocupă clipă de
clipă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile
restante, nu mai există dorinţă de a vorbi despre Balzac la literatură
universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus
structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se
cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste, care trebuia să fabrice „omul
nou”, „care este” iar pe val.
„Adevărurile”
care ies dintr-un Inspectorat Şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii
epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, “să-i cântăriţi ca oameni. Ei
au acum în mână sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru,
prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret asupra
bulibăşelilor organizatorice şi didactice de la bacalaureat şi variate teste
naţionale, admiteri etc. Nu ştie stânga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor
optzecişti l-au înfiorat şi pe scriitorul-profet Ion D. Sîrbu (la rândul său
profesor): „De la o şedinţă a unui cerc didactic de specialitate ies în grupuri
circa 20-30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepţia câtorva tineri
(ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor «trupuri didactice» au
nişte feţe de brute josnice. Monştri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă-verde
şi pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, câştigă cât
vrea (meditaţiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt şi azi o
realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu ştiu cum ar arăta un
colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe feţele acestor
tartori ai învăţământului liceal citesc întreaga cruzime şi subomenescul
acestor aşa-zise ştiinţe pozitive: dacă nu le completează cu morală,
literatură, filozofie, devin pur şi simplu nişte jandarmi ai inteligenţei,
nişte plutonieri ai spiritului şi libertăţii”. Nu cunoaştem câtă literatură
cunosc profesorii de matematică, dar cunoaştem reţetele de murături şi sosuri
comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia
împinge la subterfugii culinare.
După
25 ani de libertate disimulată, încă mai „stăm prost cu maşina de selectat
valori. Absolvenţii noştri ştiu atât de multe că nu ştiu mai nimic despre Mult,
şi nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem pînă la
capăt: dar delirul şi sminteala cunosc o continuă carieră şi ascendentă”. Şi
aceasta în timp ce „prostia se adună, formează un câmp de forţă al ei, putând
să provoace molime, cutremure, inundaţii. Aduce după sine frică, foame şi
frig”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu